ALIENAREA PARENTALA

M-a intrebat Miri intr-una din zile care este cel mai frumos vis al meu, adica nu ideal, vis-vis, din acela de noapte; recunosc ca nu mi-am pus niciodata aceasta intrebare, dar raspunsul mi-a venit foarte repede in minte si nu am avut altul sa-l inlocuiesc nici pana in clipa de fata.

I-am raspuns ca cel mai frumos vis al meu a fost si  este acela in care eu sunt mica si parintii mei se impaca si sunt din nou impreuna...

Din pacate, acest vis va ramane pentru totdeauna un vis, parintii s-au despartit cand aveam 9 ani, tata s-a recasatorit, mama nu, tata a murit acum 9 ani, mama azi chiar trei ani de cand s-a stins, chiar am visat-o aseara , de data asta un cosmar care inca revine, ca vrea sa ma impuste, ca pe urma vrea sa se impuste, ca incerc sa o salvez...etc etc...

Nimeni nu m-a intrebat vreodata cum e sa traiesti doar cu unul din parinti si celuilalt sa-i duci dorul pana la durere si lacrimi, toate ascunse nopti si nopti la rand , in perna, fara ca nimeni sa stie sau sa inteleaga...

Cati dintre parinti inteleg atunci cand decid sa se separe cat va afecta in timp decizia lor viata copilului sau a copiilor pe care i-au nascut in dragoste si promisiuni de amor vesnic...?! Greu de spus si nici nu putem judeca. Dar e dureros ca atatea divorturi isi aleg ca teren de lupta viata copilului, mai mult, cand acesta este atat de usor de manipulat, cand acesta nu stie mai nimic de ce se petrece in jurul sau si de consecintele care ii stau in fata.

In mod cert, imi amintesc ca la varsta aceea nu as fi conceput viata fara mama; dar daca as fi cunoscut viitorul si as fi putut sa iau o decizie in functie de acesta, as fi ramas cu tata.
Pana la urma, problema nu este a separarii celor doi, ci a implicarii acestora in viata copilului dupa aceea. Mama, dispusa sa isi asume responsabilitatea cresterii si educarii copiilor ca mama  singura, o va putea face pana la capat?! Aceeasi situatie si intrebare si in dreptul tatalui, poate sa se implice activ in viata copilului sau si sa nu-l abandoneze total cum fac multi parinti dupa divort?  Poate gasi copilul aceeasi doza de afectiune la cel plecat sau la cel ramas, sau va deveni cu timpul o piedica pentru cei care au ales sa-l pastreze sau un strain pentru cel care a abandonat familia?

Am citit de curand despre alienarea parentala  care intr-o definitie asa mai pe larg consta intr-un proces de programare psihologica realizat de unul din parinti asupra copilului, pentru ca acesta sa-l  refuze si sa-l respinga pe celalalt parinte fara vreo anume justificare. Acest proces produce un schimb in perceptia afectiva a copilului asupra parintelui  respins y, in mod consecvent, astefl au loc transformari in structura si relatiile familiale.
Alienarea parentala sau parinteasca are efecte diferite asupra membrilor familiei; la copii se transfrma intr-o trauma sau un sindrom psihologic; pentru parintele exclus intr-un atac de care trebuie sa se apere in permanenta; pentru parintele generator al procesului, deci cel care ramane alaturi de copil,  intr-un conflict de fidelitate in ce priveste atitudinea copilului (ori esti cu mine ori esti impotriva mea) si de asemenea un joc al puterii in ce priveste relatia cu parintele exclus.

Deci , copilul este prins undeva la mijloc. Si pana de stie exact ce se intampla, pana intelege ce si cum, cine e si cum e si de ce e, are deja o rana pe suflet. In multe cazuri. In cele mai multe.

Ca sa nu fac copy si paste, daca sunteti interesat de subiect, clickati aici, despre etapele sindromului alienarii parintesti.

Aveam nevoie sa scriu despre asta si sper din inima sa fiu pentru copilasii mei tot ceea ce nu au putut fii parintii mei pentru mine.